|
Agenda |
|
|
|
|
|
| Bine aţi venit pe pagina noastră! |
|
Schola Gregoriana Monostorinensis este un ansamblu
coral înfiinţat în 1998.
În urma schimbărilor politice din anii 1988-90 din Europa
de Est, s-au deschis noi perspective şi în domeniul vieţii ecleziastice. În
această paradigmă, ansamblul nostru a fost prima schola cantorum din
România, care şi-a afirmat ca scop exclusiv cultivarea muzicii liturgice
apusene. Pe această linie, considerăm că ne revin, deopotrivă, îndatoriri de
conservare a patrimoniului spiritual, respectiv, de a înnoi recunoaşterea
funcţionalităţii cântului gregorian în interiorul Bisericii.
Prin bunăvoinţa societăţii maghiare Gregorián Társaság
şi a conducătorului ei, György Béres, care a organizat cursuri de cântare
liturgică, membrii fondatori au beneficiat, din 1998 încoace, de pregătiri
de specialitate, completate acasă, în Transilvania, prin muncă de
autoperfecţionare constantă.
Cântăreţii din Schola Gregoriana Monostorinensis nu
sunt, în majoritate, muzicieni profesionişti şi nu toţi sunt catolici. Ceea
ce îi uneşte este dragostea pentru muzica liturgică autentică şi exigenţa
faţă de aceasta, acceptate ca provocări.
Am studiat şi am dat viaţă patrimoniului de cântece
gregoriene, de la bun început, pe baze
paleografice
şi
semiologice.
|
Denumirea Schola Gregoriana Monostorinensis
 |
Schola Gregoriana Monostorinensis a luat fiinţă
în 1998, în comunitatea romano-catolică din cartierul Mănăştur, din
vestul Clujului.
Fuzionat astăzi cu oraşul, Mănăşturul era o aşezare
medievală. În secolul al XI-lea (potrivit tradiţiei, în jurul anului 1060),
aici a fost ctitorită o abaţie benedictină, care a funcţionat până la
Reforma religioasă. În secolele XIII-XIV, abaţia era celebră ca loc de
autentificare juridică.
Pe locul aşezământului monahal benedictin de odinioară,
astăzi se află biserica gotic-neogotică cu hramul Adormirii Maicii Domnului,
aparţinând Parohiei Romano-Catolice Cluj-Mănăştur.
|
Paleografie gregoriană – ştiinţa scrierii muzicale vechi
|
Pe parcursul pregătirii lor, membrii din Schola Gregoriana Monostorinensis studiază primordial textele, apoi melodiile pe care le interpretează. Alături de notaţia cvadrată generalizată, în Evul Mediu au existat diverse sisteme de semne (anterioare „inventării” notelor), dintre care două dintre cele mai importante erau cea de St. Gall (din teritoriul medieval sud-est german) şi de Metz (sau lotaringiană, din teritoriul central-franc medieval). Aceste notaţii comunică celor care o cunosc, mult mai multe informaţii decât notaţia cvadrată, care fixează numai înălţimile şi intervalele melodice.
|
|
Semiologia gregoriană – ştiinţa sistemului de semne
|
Conţinutul gramatical, prozodic, apoi liturgic-teologic al
textelor este realizat prin articularea îngrijită a sunetelor, neumelor şi
grupărilor neumatice. De la mijlocul secolului XX, pornind de la Solesmes,
din Franţa, a început să se dezvolte semiologia gregoriană, care se
străduieşte să descifreze cât mai clar mesajul neumelor – mai întâi, prin
metode comparative, apoi inductive –, cu valoare de reper pentru
interpretare.
Dintre cei care cultivă semiologia gregoriană, menţionăm
numele unor specialişti precum Eugčne Cardine, Godehard Joppich, Rupert
Fischer, Johannes Berchmans Göschl, Luigi Agustoni, Cornelius Pouderoijen,
Alberto Turco, Heinrich Rumphorst, Stefan Klöckner, Franz Karl Prassl şi
György Béres.
|
 |
Ce este liturghia?
 |
Este cultul divin a).comunitar, b).public,
c).desfăşurat potrivit unor anumite reguli. Toate atributele sunt
deopotrivă de importante. a) Rugăciunea personală este cult divin, dar nu liturghie – nefiind comunitară şi ordonată de reguli. b) Liturghia nu este închisă, exclusivistă. c) Textele liturgice s-au format prin practica şi instituţionalizarea bisericească, aspect unitar care face posibilă practicarea ei comunitară. În accepţiune teologică, liturghia este dialogul solemn, bilateral, al Bisericii cu Dumnezeu. Cei doi „piloni” ai liturghiei creştine sunt: 1. misa (cult divin de învăţătură şi de jertfă euharistică) şi 2. orele de rugăciune (officium, „jertfa buzelor”).
|
Textul şi muzica liturghiei
 |
I. Textele liturghiei şi-au dobândit actuala formă
pe parcursul unor secole îndelungate şi se vor schimba în continuare
– rămânând totuşi peren valabile. Textele liturgice sunt, în
principal, biblice, dar ele reflectă şi spiritualitatea creştină
timpurie, respectiv, medievală. Sensurile adânci, uneori cu străfulgerări mistice, se relevă predominant în limba latină liturgică. Aceste conţinuturi sunt uneori anevoie şi pot fi redate doar parţial în limbile naţionale moderne. II. Modalitatea de expresie cea mai generalizată a textelor liturgice este declamarea recitată, respectiv cântată. Menirea liturgică primordială a vocii cântate este să facă textele inteligibile în pronunţare şi în audiţie, bine articulate şi solemne. Muzica este un mijloc care serveşte transmiterea conţinuturilor spirituale. În acest sens, cântarea liturgică nu este un accesoriu ornamental, un supliment estetic facultativ, ci o necesitate lingvistică. Altfel spus: nu se cântă la liturghie, ci liturghia este cântată.
|
Muzică religioasă – muzică bisericească – muzică liturgică
 |
Deosebirile dintre cele trei categorii nu sunt gradate, ci incluse,
enumerate dinspre general înspre particular. a) Muzica
religioasă transmite, în mod definitoriu, conţinuturi religioase –
prin orice mijloace muzicale.
b) Muzica bisericească transmite conţinuturi asociate
diferitelor confesiuni/rituri, este muzica unor evenimente,
întruniri bisericeşti; aici se includ adesea performanţe muzicale
remarcabile. În caz că muzica bisericească are text, acesta poate fi
de origine liturgică sau poate fi diferit.
c) Muzica liturgică se bazează întotdeauna pe textele
ecleziastice „oficiale” (din codice precum misalele, gradualele,
cărţile de oficiu etc.) – limbajul său muzical este propriu
Bisericii, „de dezvoltare interioară” acesteia, autohton,
condiţionat primordial de prozodia limbii liturgice (v. cantus
planus).
|
Limbaje muzicale liturgice – cantus planus
 |
Până astăzi nu s-au păstrat mai deloc, în
creştinismul apusean, alte tradiţii de cânt liturgic decât cel
gregorian şi cel ambrozian, din regiumea milaneză. (Ele păstrează
numele Papei Sfântul Grigore cel Mare, respectiv al episcopului
milanez, Sfântul Ambrozie.) Cu multe secole în urmă au existat mai
multe limbaje muzicale liturgice, precum cea galicană (în
vestul Imperiului Franc), aquitană (la nord-est de Veneţia),
beneventană (din sudul italic), mozarabă (iberică),
veche romană (de la Roma, apoi din centrul italic) ş.a.
Istoria modernă a muzicii le denumeşte cu
substantivul colectiv cantus planus („cântec neted; în
franceză şi engleză plainchant, în spaniolă canto plano).
Caracteristicile lor comune sunt că nu se subordonează metricii de
tip clasic, adică sunt libere ritmic, urmând prozodia limbii latine
şi sunt neacompaniate instrumental, pe o singură voce.
|
Gregorianul şi Papa Grigore
|
Cântarea gregoriană este cel mai răspândit cantus planus al Apusului creştin. Astăzi, istoria liturghiei şi a muzicii au elucidat deja că referirea (prin termenul „gregorian”) la Papa Grigore (590-604) reflectă acea strădanie a epocilor mai târzii, de a se sprijini pe autoritatea acestuia în a afirma limbajul melodic cristalizat în secolele VIII-X, al creştinităţii apusene.
|
Cântul gregorian este o artă?
|
Nu. Cântul gregorian- la fel ca şi celelalte domenii de
cantus planus – se încadrează în categoria muzicilor funcţionale. Cu
scopul unei mai bune înţelegeri, iată câteva consideraţii paralele.
|
„Ce este gregorianul?”
 |
„Răspunsul la întrebare este cel mai bine dat de istorie. Pe bună dreptate,
fiindcă gregorianul este unica muzică cultă ce se revarsă în Europa
[Apuseană] de două mii de ani, în a cărei largă albie s-a revărsat antica
psalmodiere a Orientului Apropiat, este tonul strămoşesc de bunăvestire, de
salut, de citire, de rugă, cuprinzând valurile melismatice mediteraneene şi
alpine, ecourile imnodiei antice. Pe aceasta au făcut-o să crească afluenţii
melodiilor de la atâtea popoare, în antifone ramificate în mii de tipuri şi
cu jocuri de refren ale responsoriilor, pe aceasta a împrospătat-o izvorul
izbucnit în Evul Mediu tărziu, oferindu-i arome de melodicitate modernă,
prin secvenţe, tropi, piese de ordinariu şi compoziţii de stil nou.
După Renaştere, în lumea nouă a polifoniei, părea un bătrân fluviu lent, cu
ale sale ape nedomolite, curgătoare de un mileniu, aşteptând să fie pus în
matcă. În noua sa albie din secolul al XIX-lea, a adus deja energii
proaspete pentru o lume nouă, bazată pe tradiţii istorice – ca purtător
monodic al polifoniei ce reprezenta vocea Europei.
Destinul său nu a putut ocoli tragismul a tot ceea ce este creaţie
pământească: astăzi, tocmai liturghia, cea din care s-a născut, este cea
care îl reneagă – şi tocmai atunci când munca de restaurare promitea succese
apropiate. Se va vedea, dacă însufleţita „protecţie naturală” laică îl va
putea salvgarda pentru viitorime.”
(Benjamin Rajeczky, monah cistercian)
|
Repertoriul Scholei Gregoriana Monostorinensis
Thesaurus cantus gregoriani, Europa
Cantica gregoriana hungarica
László Dobszay, AZ ANTIFONA (Budapest 1995)
|
|
Tabere de cânt gregorian pentru copii
|
Obiectivul pe termen lung al Asociaţiei Schola şi al corului Schola
Gregoriana Monostorinensis este acela de a stârni interesul copiilor
şi de a-i iniţia în domeniul muzicii liturgice autentice. Taberele
de cânt gregorian pentru copii au menirea de a ajuta la realizarea
acestui obiectiv.
În afară de învăţarea cânturilor, copii au ocazia de a dobândi
cunoştinţe din domeniul religiei, bazele istoriei bisericii şi a
liturghiei, gramatică precum şi de a se familiariza cu interpretarea
textelor. Programul zilnic de patru ore – timp în care copii sunt
iniţiaţi în ceea ce înseamnă muzică gregoriană – lasă timp şi pentru
joacă şi excursii. În mod firesc, pe parcursul taberei există ocazii
pentru a participa la serviciul liturgic – învăţarea muzicii
gregoriene îi pregăteşte şi îi ajută pe copii întocmai în această
direcţie.
Echipa de educatori şi conducerea taberelor este formată din membrii
corului Schola Gregoriana Monostorinensis.
Din 2001 se înregistrează un interes crescând pentru aceste tabere.
La început ne-am ocupat numai cu copii din Cluj, de-a lungul anilor
însă am avut ocazia de a avea ca participanţi la tabere copii din
mai multe oraşe (Sibiu, Deva, Tîrgu-Mureş, Budapesta).
„Copiii, independent de faptul că sunt din clasele elementare,
generale sau din liceu, sunt deosebit de receptivi la cântul
gregorian. Explicaţia acestui fenomen poate fi în primul rând faptul
că idealul muzical al epocii moderne încă n-a ajuns să distrugă în
ei deprinderea instinctivă în ceea ce priveşte muzica total
dependentă de versuri, cu ritm subiectiv şi pretonală. […] De fapt,
motivul pentru care îi învăţăm pe copii muzica gregoriană nu este
unul religios, ci mai degrabă dorinţa noastră de a completa lacunele
educaţiei şcolare. Cel care cunoaşte «şiretlicurile» muzicii
gregoriene ştie mult mai multe despre abecedarul muzicii, decât cel
care începe exclusiv cu muzica populară sau cu muzica perioadei
renaşterii atât de în vogă în zilele noastre.”
(Tamás Jakabffy, Vasárnap [Duminica], 12 iulie 2002.)
|
