Istoria bisericii

Abaţia benedictină din Cluj-Mănăştur a fost una dintre cele două mănăstiri benedictine de fondaţie regală din Transilvania, totodată a avut rolul celui mai important loc de adeverire de pe teritoriul Transilvaniei. Abaţia a fost fondată aproximativ la începutul sec. 11., diferitele surse istorice se referă la diferiţi fondatori. Această mănăstire este probabil cea mai des amintită în diferitele surse istorice. Totuşi, după un studiu mai aprofundat, putem concluziona că fondarea abaţiei a avut loc cel mai devreme în timpul lui Béla I. (1060-1063) şi cel târziu în timpul regelui Sf. Ladislau, între 1077-1095.

Clădirea existentă a bisericii este doar o parte modestă a fostei abaţii (Monasterium Beatae Mariae Virginis de Clus-Monostra, Colos-Monostra), care şi-a trăit perioada de glorie între 1172-1196. Din păcate nu poate fi reconstruită configuraţia originală a abaţiei, nici în urma unor studii arheologice aprofundate. Clădirea originală a bisericii a fost o basilică cu trei nave, cu hramul Adormirii Maicii Domnului (15. august), fiind subordonată direct arhiepiscopiei din Strigoniu. Acest lucru a stat la baza a nenumărator conflicte armate începute de episcopii Transilvaniei împotriva abaţiei. Aceste conflicte îndelungate au fost întrerupte şi terminate de invazia tătarilor. În această perioadă a fost pusă sub semnul întrebării posibilitatea continuării existenţei abaţiei. Renovarea bisericii a avut loc la sfârşitul sec. 13. (în anii 1280), însă informaţii precise avem numai din 1299. În urma săpăturilor arheologice au fost aduse la suprafaţă fundaţiile fostei mănăstiri, precum şi o rotondă romanică, cu patru abside.

În sec. 14. mai întâi papa, apoi şi guvernatorul a mărit venitul clericilor care desfăşurau muncă intelectuală. Abaţia benedictină din Cluj-Mănăştur, astfel îmbogăţită, a obţinut un rol major atât din punct de vedere militar cât şi din cel cultural. Acte importante au fost păstrate şi copiate pe teritoriul mănăstirii, care era un loc de adeverire de importanţă majoră în acea perioadă.

În a doua jumătate a sec. 15. (1465) abatele Pécsváradi Péter a construit o fortificaţie pentru a ocroti mănăstirea. Această fortificaţie a fost aproape imediat demolată de rege din cauza împotrivirii cetăţenilor Clujului. În jurul anului 1470 s-a realizat corul bisericii, puţin mai târziu s-au renovat şi celulele călugărilor, mai apoi biserica a primit picturi şi vitralii.

În 1556 a avut loc secularizarea averilor mănăstirii, care a ajuns astfel sub tutela trezoreriei. Mai târziu constituie proprietatea privată a lui Ferenc Forgách. Arhiva locului de adeverire a fost închisă în sacristia strict păzită a bisericii. După apariţia cancelariei seculare, în 1575, arhiva a fost mutată din sacristia bisericii, apoi a ajuns la Gherla, în 1658, din cauza invaziei tătarilor. Documentele arhivei au fost readuse la Cluj doar în 1729, la desfiinţarea cancelariilor seculare.

Fosta mănăstire a fost dăruită, în 1581, de către István Báthory, împreună cu şase sate, iezuiţilor. Aceştia, însă, au trebuit să părăsească ţara în urma hotărârilor aduse la Dieta din Mediaş, între 1588-1594. După ce s-au întors, în 1595, au locuit pe actuala str. Kogălniceanu, până în 1603 (sau 1606).

În 1598 biserica a fost distrusă parţial de un trăsnet. După lucrările îndelungate de renovare, clădirea a fost restituită iezuiţilor, care au rămas aici până în 1653. Mai târziu, biserica a fost folosită doar în cazul sărbătorilor importante şi la înmormântarea personalităţilor.

Biserica distrusă în urma invaziei tătare din 1658-1661, după 1693, intră iarăşi în proprietatea iezuiţilor, însă este deja nelocuibilă. În sec. 18. a fost utilizată ca depozit de armament, lucru care a contribuit în distrugerea bisericii. În cele din urmă, nava bisericii părăsite s-a distrus atât de mult, încât pietrele sale au fost reutilizate la Liceul Regal de pe actuala str. Kogălniceanu, cu permisie episcopală (1817-1821). Doar corul s-a păstrat, dar şi acesta a fost utilizat numai la mari sărbători. În această perioadă a fost înzidit arcul de triumf. Pe o pictură contemporană poate fi observată o ruină din piatră la vest de biserică. Această ruină este foarte probabil ceea ce a rămas din fortificaţie.

Statusul Romano-Catolic din Transilvania a reconstruit nava în 1896. Pereţii corului au fost înălţate, bolţile au fost refăcute şi s-au completat ferestrele originale gotice.

În 1922, biserica a fost oferită franciscanilor, care însă au refuzat oferta. Astfel, în 1924, Statusul Romano-Catolic din Transilvania a dat-o în chirie pentru o sumă simbolică bisericii greco-catolice, cu păstrarea drepturilor de proprietar. În 1948, cu desfiinţarea bisericii greco-catolice, clădirea a ajuns la biserica ortodoxă. Între 1991-1994 biserica ortodoxă şi cea romano-catolică au folosit clădirea bisericii în spiritul ecumenismului. Din 1994 biserica constituie din nou proprietatea bisericii romano-catolice. Între 1995-1997 a fost restaurată, primind un interior nou, 11 vitraje noi şi orga istorică din Daia. Biserica restaurată a primit premiul Europa Nostra.