Perioada formării muzicii bisericesti coincide cu timpul nasterii bisericii crestine, mai precis se poate deduce o continuitate a culturii muzicii sacre evreesti din timpul „vechiului testament", timpul precrestin.¹ În scrierile canonice ale Noului Testament se găsesc mai multe referiri la faptul că membrii tinerei Biserici crestine au îmbinat ceremoniile cultice cu elemente muzicale. Forma muzicală a actelor liturgice timpurii poate fi observată în primul rând în cântarea psalmilor, a cărei origine veterotestamentară - conform opiniilor unanime a cercetătorilor - este indiscutabilă. Deja sfântul apostol Pavel recomandă crestinilor psalmodierea. La el găsim trei notiuni: „psalmi, hymni et cantica spiritualia", ceea ce denotă muzica sacră formalizată (întrucât psalmul îl regăsim si mai târziu sub numele de „hymnus" sau „canticum" cei trei termeni exprimă după toate probabilitătile aceeasi idee sau acelasi gen de muzică sacră).² Cunoastem deasemenea tot din Noul Testament („Faptele Apostolilor", carte atribuită evanghelistului Luca), că actele cântate cu dimensiune transcendentală nu se realizeau doar în cadrul liturgic strict formal, ci aveau loc si în oarecare situatii mai diferite când crestinul implora ajutorul divin spre propria-i întărire spirituală. O astfel de situatie, mai putin citată, o întâlnim în „Faptele Apostolilor", când Paul si Silas aflându-se în Filippi dupa ce au fost batuti cu vergi si întemnitati „către miezul noptii… îi cântau lui Dumnezeu un cânt de rugăciune, iar cei închisi îi ascultau." (16,25)³

Conceptia si viata liturgică a Bisericii primare diferă în mod fundamental de ceea a omului de astăzi; pentru primii crestini timpul trecea sub semnul paruziei - asteptarea statornică si vigilentă a celei de a doua veniri a Mântuitorului -, desfasurarea vietii lor era pătrunsă de un spirit religios cât mai organizat. În această epocă prind rădăcini cele două ramuri ale muzicii liturgice: „misa" - sfânta liturghie -, si oficiul - liturghia orelor. De altfel împărtirea si trăirea practică a timpului a devenit eficace prin însemnarea anumitor ore petrecute în rugăciune în vederea consfintirii. Aparitia vietii monahale a contribuit la îmbogătirea si lărgirea cu noi elemente teologice a liturghiei orelor (liturgia horarum).

Conturarea treptată a diferentelor culturale crestine dintre apus si răsărit si-a pus desigur amprenta si asupra muzicii liturgice, desi cunostintele din acest domeniu ne survin foarte indirect. Cert este însă faptul că substratul muzical a Bisericii crestine de apus - actuala romano catolică - se formase deja în timpul în care cele două centre crestine, Roma si Bizantul, alcătuiau încă o biserică unită. Schisma bisericii răsăritene intervenită în 1054 a distantat definitiv practica muzicii bisericesti orientale si occidentale, desi putem remarca o păstrare până în zilele noastre a comuniunii formelor fundamentale (psalmodia, imnurile, recitarea cântată a lecturilor biblice, unele părti ale canonului, etc.)

Acum însă pe noi ne interesează în primul rând muzica liturgică a bisericii de apus, cu deosebire ramura misei. Din cauza aceasta de acum sub biserică vom întelege biserica orientală - de rit latin. Începuturile acesteia sunt identice cu geneza limbii materne a muzicii eclesiastice, corala gregoriană. Iar despre muzica gregoriană putem vorbi numai dacă privim concomitent si evolutia liturgică pentru că în desfăsurarea istoriei muzicii misei se oglindesc cu fidelitate schimbările liturgice ale sfintei liturghii.

Istoria liturghiei se aseamănă cu istoria vechilor domuri, în care fiecare epocă si secol, toate gusturile si spiritualitătile si-au pus amprenta lor. Tot asa la clădirile vechi mănăstiresti se poate descoperi planul initial la care în diferite perioade si epoci se clădeste câte o aripă nouă.⁴

Biserica primară a urmat calea lui Isus, când a împlinit poruncile lui în activitatea liturgică. Prima misă a fost cel din noaptea în care a fost trădat Isus. Primul ei nume a fost „frângerea pâinii". Aceasta era un ritual al meselor festive si întrunirilor amicale, care avea loc la începutul mesei, iar binecuvântarea potirului cu vin la sfârsitul mesei.⁵ În istorisirea fondării euharistiei la Marc si Matei găsim o formă de patru părti:

1. pregătirea pâinii si vinului,

2. rugăciunea de multumire,

3. frângerea pâinii si

4. împărtăsania.

Pâinea si vinul ajung să fie celebrate împreuna după un timp oarecare, când ospătul (agape) se va desparte de celebrarea euharistică. Această despărtire a adus după sine si schimbarea orei de celebrare a euharistiei. Deoarece împăratul Traian (98-117) a interzis întrunirile în timpul serii, celebrarea a fost mutată dimineata în zori - o idee evidentă, deoarece învierea Domnului a fost sărbătorită înaintea răsăritului, iar soarele care răsare, este simbolul lui Cristos.

Liturgia cuvântului preluată de la evrei si euharistia se contopesc la începutul secolului al 2-lea, întreaga celebrare este mutată pe duminică (dies Dominica, ziua Domnului). În occident se celebrează mise si în celelalte zile ale săptămânii.

În biserica primară orânduiala sfintei liturghii, care păstra încă elemente traditionale din sinagogă, cuprindea două părti fundamentale: synaxis - liturghia catecumenilor (cei care urmau să fie botezati) si eucharistia. Aceste două părti fundamentale se împart în continuare:

 

I. Synaxis

1. Salutul adresat de către presbiter sau persoana cea mai vârstnică, si răspunsul comunitătii;

2. Citirile din Sfânta Scriptură si intermitent cântarea psalmilor. De regulă erau proclamate trei lecturi. Prima, din cele cinci cărti veterotestamentare ale lui Moise, a doua, luată de la profetii Vechiului Testament sau din scrisorile pastorale ale Noului Testament, iar a treia, întotdeauna din Noul Testament - evangheliile;

3. Homilia - predica;

4. Iesirea catecumenilor.

 

II. Eucharistia

1. Rugăciunea credinciosilor;

2. Prezentarea la altar a darurilor si rugăciunea preotului de oferire a darurilor;

3. Actul penitential - frângerea pâinii (eucharistia) si împărtirea eucharistiei sub speciile pâinii si vinului, însotite de cântarea psalmilor;

4. Rugăciunea de multumire si trimiterea crestinilor.

 

Această alcătuire se păstrează si astăzi în sfânta liturghie catolică, dar desigur în decursul celor douăzeci de secole a apărut o oarecare diferentiere prin adăugarea ca forme distincte a ritualurilor de introducere si încheiere. Un considerabil avânt de îmbogătire l-a adus prima jumătate a secolului al 4-lea, când împăratul Constantin prin edictul din Milano (313) a pus în libertate crestinismul, pînă atunci persecutat, ba mai mult l-a ridicat la rang de religie de stat în întreg Imperiul Roman. Din acel moment „ecclesia" a devenit tot mai strâns legată de „imperium", ceea ce a avut influentă si asupra sfintei liturghii. Bisericile tot mai grandioase, bazilicile tot mai numeroase pretindeau repertorii muzicale tot mai pompoase, iar crestinii care până atunci celebrau sfînta liturghie în ascuns, în catacombe, au simtit libertatea pentru ceremoniale publice extinse în timp. În aceasta perioadă a început separarea prin contururi mai evidentiate unele centre crestine ca Antiochia, Alexandria, Kartagina, Milano, Beneventum, Jerusalim, Constantinopol, etc.; concomitent s-au diferentiat si formele muzicii bisericesti, desi repertoriul fundamental ca de altfel si continutul teologic, a rămas mult mai unit decât varietatea tezaurului liturghiei orelor practicat de monasticii apăruti ca ciupercile. În această perioadă apar cântecele (antifoniile) de procesiune care erau cântate până când procesiunea tinea, deci si textele lor erau altele în fiecare misă. Acestea au primit numele de parti variabile ale misei sau proprium missae.

În structura sfintei liturghii, în decursul evului mediu (până în secoulul al 11-lea) s-au stabilit definitiv părtile constante (ordinarium missae). Aceste elemente - conform ordinariului canonic de astăzi cinci la număr - s-au format în diferite perioade. Atributul de „constant" nu înseamnă că aceste părti erau obligatorii la fiecare misă, pentru că de exemplu „Credo" (actul de credintă, symbolon) nu este practicat la liturghiile din cursul săptămânii (feriae), ci numai la liturghiile din sărbătorile de porunca (festum si solemnitas), sau „Gloria in excelsis Deo" (imnul de preamărire) nu este cântat în timpurile anului liturgic ce premerg cele două mari sărbători, pastile si crăciunul, adică: în adventus Domini (postul crăciunului) si în tempus quadragesimae (postul mare sau al pastelui). Părtile constante nu puteau fi înlocuite cu alte cântări sau rugăciuni recitate. De acestea se deosebesc părtile variabeile (mentionate mai sus), proprium missae, mai scurte, care în decursul anului liturgic (de tempore) si al calendarului hagiografic (de sanctis) transmit prin diferite rugăciuni (orationes) si psalmi responsoriali (antifonae, responsoria) mesaje cu continut teologic.

Încadrarea părtilor constante si acelor variabile în orânduiala sfintei liturghii din zilele noastre are loc conform graficului de mai jos:

 

 

 

În împărtirea părtilor constante si variabile din graficul de mai sus am avut în vedere nu atât canoanele orânduirii sfintei liturghii cât îndeosebi piesele muzicii liturgice practicate la sfânta liturghie; întrucât unele părti muzicale precum cântecul de încheiere nu au un mesaj special teologic, sau nu fac parte în mod strict orânduielii sfintei liturghii.